Despre moralitate şi imoralitate… oricum

Citesc pe platforma contributors.ro un articol intitulat cam ciudat “Anti-Robin Hood: O demonstraţie matematică a practicilor salariale corupte din universităţile româneşti de stat”. Recunosc de la bun început că nu am înţeles nici din titlu, nici din articol ce vrea să arate autorul. Porneşte de la ipoteza (sic!) că <tot> sistemul universitar românesc este “profund corupt” şi se căsneşte pe parcursul a opt mii de semne să demonstreze că universităţile de stat sunt corupte (sic!). Dar nu despre acest lucru vreau să vă vorbesc, ci despre modul cum este tratată o anumită chestiune etică în textul respectiv.

Înainte de toate, vă rog să reţineţi faptul că modul cum folosim noi limbajul atunci când discutăm despre chestiuni de moralitate trădează ataşamentele noastre morale, credinţele cu privire la ce este corect sau incorect din punct de vedere moral. De cele mai multe ori, apreciem comportamentul celorlalţi în funcţie de limbajul pe care îl sesizăm şi ne reglăm comportamentul propriu în relaţia cu ei astfel încât să ne coordonăm sau nu. De exemplu, dacă un cadru didactic cere unor studenţi să rămână în sală cu colega lor care a rămas ultima la examen, atunci este foarte probabil ca respectivul să pună în joc o gândire morală bazată pe evaluarea consecinţelor. Altfel spus, profesorului îi este teamă să rămână singur cu domnişoara în cauză la examen fiindcă e posibil să existe consecinţe negative în cazul în care aceasta nu va lua o notă de trecere (i.e., teama de a fi acuzat de hărţuire sexuală sau de a fi şantajat cu această acuză pentru o notă de trecere). Este evident, cred, că aceste ataşamente morale se văd mai bine cu cât conţinutul informaţional este mai bogat, cu cât schimbăm mai multe mesaje cu persoana analizată.

În cazul titlului menţionat anterior, utilizarea expresiei “o demonstraţie matematică” are rostul, înţeleg eu, de a ne oferi dovezi ce nu pot fi contestate şi nu de a ne semnala că vom găsi o argumentaţie matematică în corpul articolului. Conţinutul moral al limbajului este indentificabil la fel cum observăm această utilizare particulară a expresiei “o demonstraţie matematică”. Cu alte cuvinte, ca să fim pe placul celor care se ocupă de neuroştiinţe, jocurile sociale în care ne-am forjat experienţa de viaţă au determinat la nivelul creierului nostru o serie de pattern-uri de gândire şi interpretare (a limbajului, a comportamentului), care ne ajută să observăm reperele morale ale celui de lângă noi şi să ne modificăm comportamentul în funcţie de aceste informaţii.

Acum să revenim la chestiunea de etică. Ea este formulată de autorul articolului în felul următor: “Faptul că un profesor universitar câştigă foarte mult în comparaţie cu media poate fi imoral într-o ţară aşa de săracă precum a noastră, dar nu intră automat la categoria faptelor de corupţie. Dimpotrivă, despre corupţie putem vorbi doar atunci când cineva cu o funcţie de conducere abuzează de puterea sa în interes personal. În acest sens, dacă luăm în calcul reducerea salarială de 25% impusă de guvern din a doua jumătate a lui 2010 şi comparăm acest an cu cel precedent, lucrurile devin mult mai interesante, deoarece caracterul excepţional al anului 2010 face posibilă testarea practicilor salariale corupte la nivel de sistem.” La final, autorul ne mai spune ceva relevant: “În concluzie, la o analiză obiectivă, mediul universitar românesc nu arată prea bine: performerii ştiinţifici sunt marginalizaţi, nepotismul e în floare iar cei aflaţi în poziţii de conducere nu ezită să-şi umfle câştigurile personale pe seama angajaţilor majoritari, cu venituri mizerabile.” Cele două fraze îngroşate sunt cele care ne interesează în mod particular căci ele exprimă o poziţie morală destul de clară.

Aşadar, nu voi reţine faptul că “deducţia” pusă în joc de autor nu este de fapt o deducţie şi nici că aşa-zisa corelaţie stabilită în urma “studiului statistic” nu este corect stabilită. Tot ce vreau să arăt este că despre moralitate se vorbeşte oricum, numai coerent nu. Termenii “moral” şi “imoral” sunt utilizaţi într-un mod extrem de lax de către persoane care, după părerea mea, nu îşi pot permite o astfel de imprecizie.

Prima frază citată ne spune explicit că dacă un profesor universitar câştigă mai mult decât media cadrelor didactice din învăţământul superior, atunci acest lucru este imoral. Argumentul oferit este acela că “ţara noastră este prea săracă” … pentru a accepta inegalităţi salariale. Oare chiar este imoral faptul că un cadru didactic câştigă mai bine decât altul? În finalul articolului ni se spune exact contrariul, şi anume că “performerii ştiinţifici sunt marginalizaţi”, ei având “venituri mizerabile”. S-ar putea ca această contradicţie să fie doar pentru mine o contradicţie. Dar să dezvoltăm.

Un sistem social construit în jurul ideii de meritocraţie, aşa cum pare că vrea să susţină autorul prin expresia “performerii ştiinţifici” şi cum cred că ne dorim mulţi dintre noi, porneşte de la recunoaşterea faptului că fiecare individ este diferit şi contribuie în mod diferit la atingerea obiectivelor comune. Cu alte cuvinte, distribuţia bunurilor în interiorul sistemului, dacă este să considerăm poziţia susţinătorilor meritocraţiei, trebuie să se facă în funcţie de merit, de această contribuţie individuală, după criterii obiective, şi nu într-un sistem “egalitarist”, unde dacă unul primeşte mai mult decât restul este un lucru incorect. Simplu spus, primeşti după cât dai. Dacă un profesor este suficient de bun şi înregistrează performanţă la nivel naţional şi/sau internaţional, atunci el ar trebui să primească pe măsura “contribuţiei” sale la bunăstarea universităţii din care face parte. Asta pare să spună şi ultima frază a articolul la care mă refer acum: nu este corect că cei care au performanţă ştiinţifică (de ce nu şi didactică, dacă tot sunt cadre didactice?!) să primească mai puţin decât cei care nu au o astfel de performanţă. Aşadar, într-un sistem social bazat pe meritocraţie, este inevitabil, dacă nu chiar de dorit, ca anumite cadre didactice să câştige mai mult decât majoritatea pentru că au performanţă. Dacă toţi profesorii ar avea salarii similare, atunci de ce s-ar mai chinui să îşi îmbunătăţească cursurile ori cercetările?!

Însă stau şi mă întreb dacă nu cumva ultima frază a autorului are ceva mai mult în spate, care invalidează acest principiu al meritocraţiei pe care tocmai l-am formulat. Să revedem ce spune ea: “cei aflaţi în poziţii de conducere nu ezită să-şi umfle câştigurile personale pe seama angajaţilor majoritari, cu venituri mizerabile”. Afirmaţia în cauză pare să susţină ideea că cei aflaţi în poziţii de conducere se folosesc <imoral> de funcţia pe care o deţin pentru a obţine venituri mai mari decât majoritatea, inclusiv “performerii ştiinţifici”. Totuşi, mă gândesc dacă nu cumva am putea să ne imaginăm că există cel puţin o situaţie în care este justificat ca un manager de instituţie de învăţământ superior să primească mult mai mult decât cel mai bun “performer ştiinţific” din organizaţia respectivă. De exemplu, tocmai pentru faptul că a atras sau sprijină prin deciziile sale manageriale, pentru resursele pe care le pune la dispoziţia acelui excelent “performer ştiinţific” astfel încât să fie performant. Altfel de ce am căuta să avem un manager bine plătit dacă nu pentru a facilita obţinerea de performanţă?!

Egalitarismul ascuns în spatele cuvintelor citate, după cum uşor se poate observa, este extrem de agresiv. Utilizarea unor cuvinte tari precum “angajaţi majoritari”, “venituri mizerabile”, “nepotism”, în contrapondere cu “poziţii de conducere”, “practici salariale corupte”, “ţară săracă”, este menită să convingă cititorul că are de-a face cu o luptă între bine şi rău, între “cei mulţi şi corecţi” şi “cei puţin şi corupţi”. Ideologia asta îmi pare extrem de familiară. Oare unde am mai văzut-o?!

Din păcate pentru autor, al cărui nume îl evit în mod intenţionat, a spune că salariul unui cadru didactic universitar este imoral pentru că ţara este prea săracă nu înseamnă nimic. E ca şi cum cineva ne-ar spune că nu bagă astăzi carne în galantare pentru că afară plouă.

A doua chestiune care îmi dă bătăi de cap este distincţia între fapta imorală şi fapta de corupţie pe care o regăsim în primul citat. Nu am înţeles ce anume le distinge. Oare fapta de corupţie nu este totodată şi o faptă imorală? Oare regula juridică ce a consfiinţit că a abuza de poziţia pe care o ocupi pentru a obţine foloase materiale şi/sau imateriale necuvenite este ceva de nedorit nu are şi un conţinut moral? Cei mai mulţi specialişti în etică ar spune că da. Ce sesizez eu aici este această mentalitate care a prins contur în România potrivit căreia imoralitatea unei fapte este mult mai puţin importantă decât ilegalitatea ei. Cu alte cuvinte, dacă ceva este imoral, atunci putem trece uşor peste; însă, dacă o faptă este ilegală, atunci lucrurile se schimbă radical pentru că avem legea care ne dă o sancţiune. Eroarea, de această dată, constă în faptul că se crede că etica, morala nu vine la pachet cu sancţiuni. Greşit! Sunt anumite sancţiuni care pot afecta mult mai drastic individul decât o sancţiune de natură juridică (e.g., comparaţi sinuciderea ca urmare a resimţirii unei remuşcări — e vorba de o sancţiune interioară — cu condamnarea la închisoare pe viaţă, sau ostracizarea profesională cu amenda acordată unui expert contabil pentru erori materiale).

Mă opresc aici cu analiza mea spunând că nu este chiar aşa de uşor să dai verdicte de genul “este imoral să faci x”. S-ar putea ca celor mai puţin antrenaţi în domeniul eticii să li se pară simplu să arunce astfel cu cuvinte, dar îndemn, în idealismul meu juvenil, la mai multă chibzuinţă. Totuşi, a prinde nuanţele unei situaţii necesită un oarecare efort.